Viitor... viitor sau trecut. Depinde numai din care moment il privesti. Dinainte ca toate acestea sa se intample sau de dupa.


- - -

- Inca putin... acum imi prind parul.
- Dar nu ti-l prinde, imi place mai mult lasat liber.
De dupa usa intredeschisa aparu un chip luminos, cu ochii mari si jucausi. Arata ca un copil, si nu se schimbase aproape de loc de cand el o cunostea. Adica de aproape 19 ani. Crescusera impreuna.

Parul castaniu ii cadea rauri pe umeri, si lumina soarelui se juca prin el, reflecatandu-se si creand iluzia unei coronite de lumina.
- Areti ca un inger, ce as vrea sa fiu mereu langa tine.
- Un inger cu aripi negre, eh ?
- Ce-ti venii ??
- Hai sa pornim, si asa datorita pregatirilor mele suntem in intarziere..
O lua de mana. Asa se simtea ea bine, numai daca cineva era langa ea sa o protejeze, si sa o iubeasca. Si Eddie, fusese mereu acolo cand avuse nevoie de el. Nici unul nu avea frati sau surori, dar erau impreuna.
- Unde ai zis ca mergem ? E ciudat dar nu imi pot amiti.
- Ai putea afla.
- Lasa, e mai bine sa fiu 'obisnuita', si sa stiu cat stiu toti oamenii.
- Toti oamenii la un loc.
- Nu, raule!
- Bine, bine. Ti-am spus ca am un prieten. Candva, pe vremea cand mai venea la scoala fuseseram colegi de clasa.
- Ah, da. Si, spuneai ca a renuntat la scoala.
- Da, acum s-a inchis intr-o pivnita si este convins ca va gasi un leac pentru moarte.
Ochii ei se intunecara putin. Stia foarte bine ca de cand existau, oamenii tot asta cautau. Si, stia mai bine decat oricine, ca nici unul nu gasise asta. Totul era in zadar. Speranta singura ramasese.


Nu mai avem mult. Ei, amandoi, aveau bunici in acelasi sat. La marginea satului, erau campii, paduri, si chair un rau. Un loc aproape de poveste.
Acum, se aflau la intrarea intr-o poienita.
- Ce frumos canta pasarelele aici!
- O zici de parca ar fi prima data cand le auzi.
Ea stia ca nu ii reprosa asta, si nu era nici o urma de rautate in ceea ce zisese el. Pur si simplu, uneori, cand nu o intelegea, ii spunea ca nu o intelege.
- Nu e prima data, dar poate e ultima.
Haide, pe aici. Si, dupa niste tufisuri verzi, frumoase, vazura un fel de intrare spre mijlocul pamantului.
- Aici ?
El deshise usa aceea care semana mai mult cu un capac.. si vazuta niste scari. Dinauntru venea intuneric.. si la cativa pasi mai incolo, din pamant ieseau aburi.
- Vrei sa cobor eu primul ?
- Ma descurc, si o porni inainte, increzatoare, de parca de cand exista tot cobora in infern. Daca infernul se afla spre mijlocul pamantului.
Cobora cateva trepte. Acum nu mai vedea nimic. Inca putin.. si o lumina rasari de undeva, parca din celalat capat al lumii. Incerca sa o ia in acea directie. Eddie era tot in spatele ei, si era atent, ca nu cumva ea sa pateasca ceva. Daca ar fi simtit cea mai mica tresarire in ea ar fi luat-o din nou de mana. Mereu simtea imboldul sa o protejeze. Poate chiar daca ar fi avut o sora nu ar fi simti ce simtea pt ea. Erau 'fratii' ideali... cel putin daca se gandea la definitia lui pentru 'ideal'.
Lumina incepea sa creasca, dar nu risca nici pe departe sa fie totala.
Scarile se terminara. Pe jos era pamant, un pic umed... rafturi cu carti vechi prin toate partile... undeva se simtea ca arde un foc. Sticlute colorate... si iar carti.
-Mi se pare ca esti impresionata. ii sopti Ed.
Ea incuviinta din cap. Aproape ca nu avea curajul sa tulbure acea liniste sfanta ce domnea acolo.
Uite, asteapta-ma o secunda. Ma duc sa ii spun ca am venit cu tine. Nu ii place sa primeasca vizitatori deloc...
Iar un 'da' spus mai mult cu ochii, si el merse inainte.
Ea incepu sa se invarta pe acolo. Vedea slab.. ca de la o singura lumanare ce se stinge.
Dar putea deslusi cartile. Carti.. si iar carti...
Nu dura mult si auzi vorbele celor doi.
- Cum iti merge? Mai stii ca ti-am spus ca voi veni azi? Si...
- Enit uc eif elenib. Nu mai am mult si ... Il gasesc!
- Esti nebun... In orice caz, fa si tu o pauza odata pe an... Vreau sa cunosti pe cineva.
- Hm? isi ridica ochii incruntati din cartea uriasa care se afla in fata lui.
- Data trecuta, ti-am promis ca o sa vin cu sora mea.
- Tu nu ai sora.
- Trebuie neaparat sa ma contrazici mereu?
- Nu cred ca se va simti bine aici. Pierdere de vreme. Si timpul este atat de pretios.
Atunci ea indrazni sa se apropie de incaperea celor doi. Se opri insa in 'usa'. O tradasera pasii, si acum era privita. Simti ceva aproape dureros cand ochii lui o scrutara. Era trist. Se citea pe fata lui staruinta, incapatanarea... si... altceva nu reusi sa prinda despre el. Ii zambi timid. Era forte frumos. In lumina aceea intunecata.. parea un zeu incarnat.. sau un inger cazut?
El zambi. Si ea se sperie.
- Inger cu aripi negre? (el spuse)
Se dezechilibra.. si aproape cazu. Reusise sa isi mentina echilibrul atingand ceva de langa ea. Era ceva ascutit. Isi intepase putin degetul. Incepea sa fie prea straniu totul. Trebuia sa fie o intalnire obisnuita, nu? Privi degetul din care incepea sa iasa o picatura de sange.
- Stai linistita, suferinta va face oameni.
Devenea interesant. Se apropie.
- Ei bine, aici sunteti. Sora mea, si fostul meu coleg. Pasionati amandoi de viata. Sau de moarte?
In acest timp ea isi recapatase firea. Era totusi putin in ceata.. dar, dupa felul ei de a fii, asta nu era o problema. Oricum, daca avea ceva de zis va zice, pentru ca poate niciodata nu il va mai intalni pe acest tanar ciudat... si frumos. Foarte frumos.. sau poate lumina facea farse?!
Se auzi calma vocea lui.
- Ar trebui sa spun incantat de cunostinta. Dar nu imi amintesc asta... asa ca te voi ruga sa ma ierti daca nu zic.
In sfarsit, ea reusi sa zambeasca.
- Nu ar trebui sa zici decat ceea ce vrei sa zici.
Si observase ca ii captase atentia.
(gandindu-se la aripile negre...) - Citesti ganduri?
- Citesc carti. Cateodata... prind cate un gand. Nu stiu cum se face, este o pura intamplare. Consistenta gandului tau mi-a trecut prin creier inainte sa se evapore, si astfel am stiut ce gandesti.
- Te-ai gandit vreodata ca s-ar putea ca undeva, in cosmos, sa existe.. o constiinta comuna?
- Hm... Te-ai gandit vreodata ca aici pe pamant oamenii nu sunt nevoiti sa moara?
Ed zambi. Intalnirea decurgea bine. Isi stia prietenul mai introvertit.. dar era bucuros ca nu taiase conversatia pt a se intoarce la treaba.
- Stii, de secole..
Si el o intrerupse. - Stiu ca tu crezi ca exista constiinta aia comuna. Si zici ca poti sa ajungi la ea. Astfel aflii orice gand care a existat vreodata aici.. sau poate si altundeva. Dar, asta nu este interesant atata vreme cat traind vesnic pot descoperi singur tot ce am nevoie.
- Dintotdeauna oamenii au vrut sa invinga moartea. Dar.. inca nimeni nu a reusit. Nici macar putin.
- Te-am simtit mai optimista. zambi din nou. Eu cred ca voi reusi.
- Daca te pot ajuta cu ceva...
- Lasa, daca reusesc, vreau sa fie in totalitate meritul meu.
- Bine.
- Tu de cand nu ai mai iesit la lumina? interveni Ed.
- Nu are importanta.
O privi din nou pe fata... si ea fu iar strabatuta de fiori... suvitele alea a lui.. cadeau atat de neconformist.. atat de perfect... Apoi privirea se opri in cartea aceea mare.
O privi si Eddie, si isi dadu seama ca era timpul sa plece. La El minutele erau pretioase. De fapt atunci cand incerci sa fugi de moarte fiecare secunda conteaza... dar de ce sa fugi de moarte? Cine spune ca e ceva rau? Si oricum ramaii.. prin ceea ce ai gandit. Intr-o zi se va mai naste cineva cu 'darul' de a intelege limbajul acelei constiinte comune.. si poate acel cineva va reusi sa ii invete pe toti oamenii asta. Ea nu stia cum.
Se indreptara spre usa.
- Sa reveniti.. candva.
Eddie zambi larg... niciodata nu mai auzise asta... Prietenul lui avea mereu inima de fier si nu ii pasa de nimic. Uneori statea langa el ore in sir si nu ii zicea nimic.. decat ca nu trebuie sa plece.

---
Trecusera 3 saptamani intregi de cand nu il vizitasera. Ed era racit, si ea statea langa el.
- A inceput sa-mi treaca. Deja ma simt mai bine. Mltumesc de grija.
- Inca nu am terminat cu tine...
- Eu sunt un norocos.. ai stat tot timpul cu mine... dar 'alchimistul'?- asa ii zicea cand nu il numea. I se parea ca seamana.. desi era mai tanar decat toti alchimistii despre care citise vreodata.
- O umbra strabatu ochii ei. Chiar, El ce mai facea? Inca o ardea focul ochilor lui cand se gandea la asta.
- Hei, mergi la el.
- Fara tine? Si sa te las singur? Si dadu dezaprobator din cap.
- Dar bineinteles!
- NU!
- Da...
- Nu te las singur.
- O sa te gandesti la mine. Si o privi pe sub spranceana... hai, du-te. Pentru mine daca nu altceva.
Ea incerca inca sa-l rasconvinga... - Ce o sa zica lumea? O fata singura sa mearga
- (El ii taie vorba.) Stim amandoi ce crezi tu despre parerea 'lumii'.. daca vrea sa te cunoasca sa o faca, nu sa te judece de la distanta... Acum paruse chiar suparat. De ce nu vrei sa mergi? Cine stie ce nazbatii a mai facut omu' ala... si e mereu singur.
- Stai un pic! Nu ma privi ca si cum nu as fi vrut sa merg! Doar ca nu am vrut sa te las singur...
- Ia mai taci. Si inainte sa iesi, uita-te in oglinda.
Ochi mari.
El zambi. - ca sa vezi cum iti sclipesc ochii.
Incuviinta si ea in gand..abia astepta sa il vada.
- Poate m-am racit de la tine. II zambi, cu grija il saruta pe frunte si pleca.
In drum spre 'ascunzatoarea' lui, se opri la un anticariat.. si lua o carte. Era sigura ca ii va placea. Simtea asta pur si simplu.. nu stia de ce. Nu conta de ce. De ce sa isi mai piarda oamenii timpul si explicand ceea ce simt, cand si asa nu apucau sa simta destul, pana totul trecea....


Se apropie sovaitoare de capacul acela de pe scari...
Il deschise...
Cobora...
Aceeasi lumina stinsa.
Pasi incet in incaperea unde se simtea prezenta lui.. Tinea cartea la spate, pt a-i face o surpriza. Il vazu ingandurat.
Facu un pas spre el, si el se intoarse.
- Tu.
- Oricine.
- Nu am nici o preferinta. Ma multumesc si cu tine.
- S-a intamplat ceva ?
- Mai nimic.
Avea o expresie de om care a trait la sfarsitul lumii, si inca nu stie sigur daca e viu sau nu.
Se duse in fata lui, si lua o privire care sa il oblige sa spuna totul.
- Aproape ca nu ma cunoscti. De ce ai vrea sa-mi stii problemele?
- Pentru ca poate te-as putea ajuta.
- Nu poti.
- Nu ai de unde sa stii pana nu incerci...
- Daca nu incerci sigur nu iti rupi gatul.
- Si ti se pare ca siguranta e imbietoare?!
- De ce nu ar fi?
- Ti-ar placea.. chiar ti-ar placea mereu sa stii sigur ce urmeaza? Si ce este? Sau ce a fost?
- Ar fi o experienta
- Monotona, Ii taie ea vorba.
Un inceput de zambet aparu pe chipul lui.
- Nu asta am vrut sa zic. Incertitudinea pana la urma inseamna viata, si invers. Cand stii totul nu poti fi decat mort.. sau contopit cu Adevarul.
- (Ea il privi strengareste.) Stiu. Haide afara, e un soare superb.. si imi povestesti totul. Totul insemnand cat vrei tu de putin.
- si aici e bine.
- Trebuie sa iesi si tu.. il lua de mana. Haide.
La incput, reactia lui era aproape de animal vanat.. insa se linisti curand. Din ea venea un fel de liniste... care il cuprindea. Era bine. Ce patea daca o urma? Oricum, nu mai avea mult de... dar ea poate afla ce a gandit el.. asa ca mai bine nu se gandeste la ceva important.
Iesira. El fu nevoit sa inchida ochii... era prea mult soare.
- Se vede ca nu ai iesit de mult...
Florile poienitei ii inconjurau, mai incolo copacii...
- Hai la rau.
- Hai la umbra.
- Bine. Si se indrepta spre un mare stejar care nu parea a fi prea departe.
- E mai departe decat crezi, Nu o sa ajungi nici maine acasa daca vrei sa mergi acolo.
Ea se opri.
Se asezara sub un copac mai tanar, care era la cativa pasi.
- De ce m-ai crezut? o intreba el.
- De ce nu te-as fi crezut?
- Nu ma cunosti.
- Ba tu nu stii ce stiu despre tine.
- Nu ai cum sa stii multe.
- Oricat de putin e indeajuns uneori.
- Chiar si o privire? Ai citit prea multe basme. Lumea e altfel, zana-buna! Ba chiar daca vrei sa faci bine nu mai ai loc in lumea asta.
- Pana la urma vor intelege ca merita sa iti pese de cel de langa tine.
- Nu are rost.
- Tu de ce vrei sa gasesti nemurirea?
Ceva ii intuneca privirea.
- Pentru mine...
Ea observase nelinistea din el...
- Spune-mi. Ce s-a intamplat. Cum merg cautarile tale?
- Merg bine. In cateva zile voi termina a treia incercare de potiune.
Incepu sa se lase linistea. Ceva in el se zbatea. Fara speranta.
- Si asta va fi cea buna.
- Daca nu e a treia nu e niciuna de mai incolo.
- Tu nu crezi asta.
- Crezi tu. Dupa mine
- Niciodata nu e totul piedut.
- Da. il privi.. iar avea in ochi ceva ce o facea sa resimta durerea din prima zi. Si la asta se adauga o resemnare. O mare resemnare.
Il reintreba din privire ce se intamplase.
- Constiinta comuna. Sunt si eu pe-acolo, nu?
- Prefer sa aud de la tine. Atat timp cat esti langa mine.
- Voi muri.
Cuvintele o taiara adanc. Rupsera o parte din ea, si dupa aceea o pusesera la loc. Durea iar. Si el era serios. Si ea simtea ca spune adevarul.
Trebuia intrebat mai mult?
Trebuia consolat?
Ce ii spui unui om care urmeaza sa moara, asa, sanatos, inainte sa gaseasca leacul pentru moarte?
- Nu inainte. Abia dupa. Imi voi indeplini visul, si apoi voi muri, candva.. poate de batranete...
Inca nu se laga totul in capul ei, dar multe incepeau sa prinda sens.
(el) - De ce tie trebuie sa iti spun asa putin si intelegi atat de mult?
- Nu stiu. Tu de ce imi raspunzi la intrebari inainte sa apuc sa le pun?
- Haide la rau.
Acum zambea. Si ea ii raspundea tot cu un zambet. Un zambet putin sfasiat de ceea ce auzise.. si ceea ce urma sa inteleaga... dar si un zambet plin de caldura.
Se luara de mana si fugira pana la rau, Acolo se oprira pe margine, si privira razele soarelui pe apa.
Vantul batea si o frunza cazu in apa... amandoi isi oprira privirile asupra ei.
Si ambii se gandira la acelasi lucru.
- Asa voi fi eu dupa ce voi fi murit. Ca o frunza rupta de la viata, plutind in deriva spre nicaieri. Si nici macar stiind ca plutesc. Sau ca voi ajunge undeva vreodata, sau ca nu voi ajunge...
O privea. - Nu plange. Ti-am mai spus, nu ma cunosti.
- E numai o lacrima. Tu suporti mai mult.
- E numai o viata, spuse el zambind. Tu stii.
- Am vrut sa te fac sa zambesti venind azi aici... si uite
- Ce e un zambet? Uneori un om care plange e de o mie de ori mai implinit decat unul care zambeste... Si daca moartea e sfarsitul a tot.. tu mi-ai spus, gandurile mele vor continua sa existe. Cineva va folosi nemurirea in locul meu, si .. poate... poate, desi nu cred, oamenii vor aprecia ce Am facut. Vor stii ca am fost...
- Sigur. De ce poate doar?
El deschise gura dar ea i-o lua inainte.
- Nu e naivitate. E doar credinta.
- Eu nu pot sa am credinta ta. In schimb, simt aceeasi neliniste din mine si in tine.
Isi ascunse ochii in ochii ei, si se privira mult timp asa. Sau poate putin.. timpul trece relativ.
- Arata minunat. (Era sange pe apa. [apusul]) Toate cer sacrificiu.
- Nu spune asta. Nu e asa.. asta cred doar oamenii.. s-au obisnuit ca nu le poate fi bine, si se multumesc cu cat nu au. Dar
- de fapt, continua el gandul ei, limitele sunt impuse de om. Si cand limita pe care ti-o impui este sa depasesti toate limitele...
- da. viata e mereu buna cu noi.
- Noi insa mereu nu realizam asta...
Soarele se ascunsese. Apa acum ramase neagra.
- E ca un gol. ... cum e sa cazi in gol ?
- Vrei sa stii?
O luminita se aprinse iar in ochii ei.
- Da. Si pe urma o privire intrebatoare.
- Hai!, si el se ridica, asteptand sa fie urmat.
- Dar... ..ce?
- O sa vezi.
Incurcata, il urma.
Coborau scarile, treceau pe langa lumanarea aceea care te tot uimea prin staruinta cu care nu renunta la ultima suflare (ramasese doar un fir subtire de ceara... care parea imposibil sa arda. poate in alt loc nici nu ar fi ars. dar aici visele zburau din colt in colt, si dorintele prindeau aripile implinirii)
- Inchide ochii.
Ea privi inca o data in adancul ochilor lui, pentru ca sa ia abisul acela cu ea, si apoi inchise pleoapele.
El zise cateva cuvinte in alta limba... nu era nici macar o limba veche. Ar fi recunoscut-o macar prin gandurile inaintasilor. Era o limba inexistenta... codul fanteziei, bazele realitatii.
Si incepu sa cada. Initial avea cerul sub ea, si cadea spre el. Apoi trecu de cer.. si se trezi in gol. Cadea pur si simplu... cadea... zbura.. zbura... zbura...
I se paru undeva ca vede o aripa, si apoi o pana cazu langa zborul ei... si cadeau amandoua... pana cand s-a speriat. Un inger si-a pierdut o pana? Viteza cu care cadea s-a intensificat, pana a simtit ca nu o mai putea suporta..
A deschis ochii in bratele lui.
- Era sa cazi, imi cer scuze.
- Pana...
El privi incurcat.
- Trebuia sa cazi in gol.. nu asa a fost?
- Ba da. Si il inlantui. Multumesc ingerule.
Pana era el.. el care nici nu stia ca fusese acolo, si ca urma sa cada.. ea iesise din acel gol, si revenise in realitarea comuna.. dar pana... ramasese....
- S-a intamplat ceva?
- n.... Da. Mi s-a implinit un vis.
Se mai privira o vreme si... ea pleca. Era noapte si el o conduse pana la marginea satului.
- Sa revii peste trei zile, te rog frumos, zise el si dupa aceeea pleca.
Ea mai vroia sa ii multumeasca.. sa.... dar plecase...
In drum spre casa bunicii, se gandi la el. De ce urma sa moara?
A doua incercare pe care o facuse pentru a invinge moartea. Acolo era problema.
O testase pe el. Nu avea alte posibilitati. ...si celulele lui ... in loc sa ia nemurirea, au luat o graba spre moarte. Graba ce nu avea cum sa mai fie oprita.
Plangea. Si stia ca el ar fi gasit nemurirea altfel... avea vointa aceea de fier pe care nimeni nu o poate contesta...
Merse peste trei zile inapoi.
Il gasi agitat... tot invartea in mana o sticluta mica.. cu ceva inauntru.
- Ce-ai acolo? Elixirul nelinistii?
- M-ai speriat.
- Se vede ca esti concentrat, Altfel nu te-ai fi putut speria... Si devenind serioasa: ce e?
- Viata, Produsul final.
- Stiu ca nu are rost sa il iei tu... nu te-ar ajuta cu nimic acum..
- Mda... de aceea te-am chemat pe tine. Ce zici, ai vrea sa traiesti vesnic?
- As vrea sa .... si tu?!
- Eu oircum mor. Si poate moartea e mai rea dacat ne imaginam noi doi. Poate chiar e bine sa traiesti.
- Nu pot sa traiesc daca tu mori.
- Daca tu traiesti vesnic, gandeste-te, totul in raport cu vesnicia e temporar. Ai putea sa gasesti tu un leac pentru mine... iti va fi usor si datorita comunicarii pe care o ai cu gandurile omenirii...
- Poate lua secole. Ti-am zis, inca nimeni nu a reusit asta...
- Timpul trece, vremile se schimba, si oamenii nu reinvata ceea se stiu deja. Merg inainte. Ia-o.
Si ii intinse sticluta.
- Poti sa faci mai mult bine lumii daca traiesti decat daca vrei sa mori, continua el. (ea tocmai se pregatea sa ii spuna ca isi doreste si ea moartea) Si asa inca nimeni nu poate citi gandurile alea.. toate... tu poti! Uite: si ii intinse iar sticluta.
Ea nu facu nici o miscare,
- Nu o pot lua, pur si simplu. Nu vreau nemurirea.
- O vreau eu, si poate ma vei salva.
Nu e egoist, stiu ca nu e, nu poate fi!! Zice asta pentru a ma determina sa - l ascult!
- Nu poti fi sigura de asta. Haide.
Ea nimic.
- uite, o sa mor. Ochii ei iar erau disperare.
- Inainte de asta, insa, continua el, mai vreau ceva. Nu vreau ca tu sa mori nicicand. Daca dupa moarte totul e mai greu decat aici? Nu risc.
- Tu mereu nu risti.. ti-am mai zis
- Ca daca nu risti sigur nu iti rupi gatul. Fa ceva pentru mine. Adu-mi un rubin de pe raftul ala.
Ea se intoarse spre raft... timp in care el sorbi din sticluta tot.
Cand ea reveni, vazu in ochii lui un demon, si inainte sa apuce sa intrebe ce era cu el, acesta o imbratisa si o saruta. Era prea bine, si abia la sfarsit isi dadu seama ca in acest timp el ii strecurase in gura nemurirea...
I se golira ochii intelegand ca nu mai avea niciodata sa-l urmeze... in moarte macar. Se uita bantuita la el. Arata ca o cetate ruinata.
- Sper sa ma poti ierta vreodata. dar esti prea importanta si nu vreau sa risc... Imi pare rau.
Ea intelese ca nu mai avea ce face... decat sa accepte ceea ce i se intamplase. Si sa ramana mereu cu amintirea acestui sarut fatal... mereu din cauza asta! Il ura, si in acelasi timp il iubea mai mult decat orice.
- Sunt lucruri pe care nu le zici cand incepi sa le simti, si nu mai apuci sa le zici niciodata, sopti ei. De aceea, si ii lua rubinul din mana, acesta sa fie sangele meu. Langa tine, si cu tine mereu. Nu stiu ce e iubirea, dar am simtit pentru tine mai mult decat pentru oricine altcineva. Si voi simti mereu...
-
- Nu zice nimic. Trebuie doar sa ma privesti.
Si ea izbucni in plans, in bratele lui.
Pleca sarutandu-l pe frunte si dorindu-i bine.
El o ruga sa mai treaca pe acolo, si sa pastreze rubinul dupa cum simtea sau nu ceva fata de el. Ea deja simtea in rubin intreg focul din el.. intreaga dorinta de nemurire, si putina resemnare de a-si accepta moartea. Simtea in piatra aceea, pe langa foc, pana si speranta lui de a o regasi.. candva.. intr-un alt timp.


A doua zi cand veni la el... gasi lumanarea stinsa.
O cuprinse un urlet care se lovi zguduitor de toti peretii sufletului ei, si o zdruncina de la radanici. El.. nu mai era. Nicaieri.
Nu voise sa fie gasit mort... dar ea simtea ca murise.
Stranse cu forta rubinul in mana... si incerca sa gaseasca gandurile lui. Sa le ia rand pe rand din acea constiinta comuna, unde se stangeau toate si tot.
Nu facuse asta pana acum, pt ca nu ar fi fost corect, Dar acum... era mostenirea ei, rubinul ce o intepa in plama o indemna sa nu renunte niciodata, Si isi dadea seama ca daca ar fi ajuns la gandurile lui, ar fi gasit o cale de a fi cu el.
Stiinta din el era mare.
Se apropie gandit de un loc unde il putea gasi...
Simtea ca urma se dea de el.
Dar.. chiar inainte ca ideeile lui sa i se deschida, fu aruncata departe.
Era un loc in aceea constiinta unde se aflau gandurile lui. Simtea locul, dar de cate ori se apropia, avea trairea undei gauri negre. O atragea si o ucidea. Nu era nimic sa se lase stiut.
Il pierduse. Pur si simplu. Nu se putea apropia de gandurile lui. Erau inaccesibile ei. De ce? Pentru ca simtea ceva pentru el?!
Sau simtea prea mult pentru el?!
Oricare era cazul, nu putea face nimic.



-- peste ani--
Eddie, batran, cu ea langa el.
- Pana la urma te-ai ales cu ceva din toata povestea asta.
- Si tu. Toti se aleg.
- Nemurirea, draguto.
- Si tu vei ramane in veci in inima mea, si gandurile tale, stii tu...
- Mda... norocul meu ca te cunosc si stiu asta. Cati oameni nu mor gandindu-se ca viata lor nu a contat la nimic.
Ii zambi cat de dulce putea. Toate viata fusese langa el... si acum.. urma sa il piarda si pe el.
- Mai spune-mi. Despre El. Nu ma lasa sa mor singur, fara tine, fara viata ta care este ca si a mea...
- Tot nu reusesc sa ii deslusesc gandurile... poate candva, cineva.... nu stiu,
Desi ... probabil ca mai sunt oameni care au dorinte asemanatoare.. si, stii, ma gandeam... chiar daca dorinta nu mi se va indeplini cat timp voi trai pe acest pamant.. poate se va indeplini unui alt om.. si atunci este bine.
-vrei sa spui ca renunti la speranta ?
-nicidecum. Vreau doar sa spun ca voi ramane intreaga-mi viata cu aceasta speranta in suflet, si daca visul nu-mi va deveni realitate... nu voi muri suparata(voi gasi moartea pana la urma). Sanse sa se indeplineasca vor mai fi, chair daca nu pt mine. Si imi este de ajuns.
spunea lucrurile astea atat de trist.. si era asa frumoasa in momentele acelea.. ca Eddie simti ca daca ea nu ar mai fi fost, o pierdere mai mare nu avea cum sa traiasca... ochii ii tradau atata luciditate, atata stiinta, si in acelasi timp oceane de naivitate si de inocenta.

Dintr-o data, o raza de soare ii sclipi din ochi. Era prima strafulgerare pe care o vazuse in ochii ei de mult timp.. de la moartea...
Ceva lumina dinauntru.
In capul ei, auzise o voce: 'Esti sigura pe ceea ce tocmai ai spus ?'
Un zambet care se voia imprerceptibil puse stapanire pe ea, si cateva lacrimi anuntau implinirea unui vis.
Eddie zambi bland, si inchizand ochii, sopti: - Acum pot sa mor linistit. Stiu ca nu vei ramane singura. Niciodata.