Trecatorul Anonim



Ploaie. Probabil nu asa cum v-ati imaginat, cu picurii mari sau vant aspru. Ploaie blanda, si un frig ce iti intra in oase, dandu-ti impresia de durere acuta.
Ea se intorcea de la scoala. Obosita, si trista, ca de obicei.
El, acel el la care se gandea era departe. Plecase in aceea dimineata in alt oras, sau poate era doar impresia ei. Oricum, tanjea dupa el, asteptase sa il vada luni intregi, asteptare rasplatita cu nimic. Sau poate nimic este prea mult spus. Il vazuse chiar in prima zi de scoala si el nici nu o
salutase. Poate ceva sa doara mai rau? Sigur ca da.
Strabatuse jumatate din drumul dintre scoala si blocul in care locuia. Atunci aparu "el". Il remarcase de la distanta si cu cat se apropia mai mult de ea era mai frumos.
Cand ajunse langa ea, acesta se opri. Probabil observase implorarea din ochii ei. Ea ii zambii si se apropie de el, ca si cum nimic altceva nu era mai oportun. O saluta.
"Ce mai faci?" se trezi ea intrebata.
"Acum aproape bine, dar scuza-ma, ma cunosti de undeva?"
"Bineinteles, nu iti amintesti de mine?"
Atunci ea isi aminti. Fusesera cei mai buni amici, cei mai buni prieteni si iubiti laolalta. Luni intregi au fost de nedespartiti. Erau acolo, in memoria ei clipe ce nu avea sa le uite niciodata.
Discutiile lor, zambetele lui, tot ce facusera impreuna si mai mult decat atat. Singurul lucru pe care nu si-l putea aminti era numele lui.
Parca universul pe care si-l amintise avea o gaura neagra, de care daca se apropia o cuprindea teama. "De ce nu imi pot amintii numele lui?" Si iar disperarea ca pierduse sensul unui univers, ca avuse Cuvantul creator, dar ca nu il putea recupera indiferent de sfortari.

"Imi amintesc de tine. Cum as fi putut sa te uit? Cum as putea sa te uit vreodata? Dar, iarta-ma ca te intreb... de ce nu imi pot amintii numele tau?"
Tanarul care tocmai trecea pe langa ea se opri sovaitor, cascand ochii nedumerit.
"Vorbesti cu mine?"
"Da" respunse ea, acum nesigura si tematoare.
"Imi pare rau domnisoara, dar este imposibil sa iti amintesti de mine. Si numele meu nu il stii pentru ca nu ne-am cunoscut niciodata" conchise el rece si pleca mai departe.
O lacrima aparu pe obrazul fetei, care inca era convinsa ca tot ceea ce isi amintise existase cu adevarat. (cel putin in universul ei) Si totusi, din moment ce Necunoscutul nu avea nume, poate totul fusese imaginat.
Lacrima se contopi in curand cu picurii reci ai ploii, care cadeau rar, oglindind tot ceea ce ii inconjura, si daca ii priveai pentru o clipa atent, putea sa zaresti o infima parte din universul pe care il contineau, si in care erau continuti.

Doar ca soarta(poate) facea ca ei sa cada, si sa cada mereu pana ajungeau undeva jos, spargandu-se de indiferenta lucrurilor din jur, jertfindu-si templele sacre pentru ignoranta tuturor.